Crezi că ești un om dificil. Nu ești. Ești un om care n-a mai fost auzit de mult.
Și știu cum se vede asta din afară. Pari certăreț. Pari mereu nemulțumit. Lumea zice „iar începe”. Dar pe dinăuntru e cu totul altceva, nu-i așa?
E senzația aia care vine pe nesimțite. Auzi că undeva, la alții, în alt oraș, s-a dat ceva bun. Și tu, aici, rămâi pe dinafară. Se ridică un val cald în piept — și nu e doar furie. E mai vechi. E gândul subțire, pe care nu-l spui nimănui, că poate tu contezi mai puțin. Că există o lume de la centru și una uitată. Și că tu te-ai trezit în cea uitată.
Poate ai învățat că, dacă nu te superi tare, nimeni nu te bagă în seamă. Are sens. Atât ai avut. Revolta a fost vocea ta când nimeni nu te asculta altfel.
Dar uite ce nu ți-a spus nimeni: faptul că încă te superi nu înseamnă că ești amar. Înseamnă că o parte din tine încă mai crede că lucrurile ar trebui să fie drepte. Cei care s-au resemnat de tot nu se mai supără. Tu te superi. Deci ceva în tine e încă viu.
Numai că, pe măsură ce duci revolta singur, începi să observi ceva: nu te apără. Te golește. Ceilalți nici nu știu că exiști, iar tu rămâi cu greutatea în brațe.
Imaginează-ți luna care vine. Într-o variantă, încă explici cui vrea să asculte cât de nedrept e totul, și pleci la fel de obosit. În cealaltă, pui jos o parte din greutate. Nu pentru că nedreptatea a dispărut. Ci pentru că ai obosit să fii singurul care o cară.
Ai voie să nu mai fii cel nedreptățit. Ai voie să rămâi doar tu, întreg, fără rana asta lipită de nume. Și dacă azi ți-ai spus, măcar o dată, „am dus destul” — ai și pornit deja.