Acum un an am stat pe o bancă, în holul unui tribunal, lângă o femeie care tocmai câștigase. Doi ani de dosar. Sentință favorabilă. Moștenirea părinților, recuperată. Eu, avocatul ei, ieșit din sală cu sentimentul firesc al unui om care a făcut ce trebuia.
Ea nu plângea de bucurie. Nu zâmbea. Se uita undeva, în gol. M-am așezat lângă ea și am întrebat-o ce este.
„Domnule avocat, am câștigat. Și acum nu mai am pe nimeni care să spună asta.”
Sora ei, cu care se judecase, era singura ei rudă apropiată. În doi ani de dosar nu îmi spusese niciodată. Nici eu nu o întrebasem.
Două zile am rămas cu fraza aia în cap. Pentru că, dacă mă uitam onest înapoi, nu o întrebasem o singură dată, în doi ani, ce ducea ea ca om — pe lângă ce ducea ca parte într-un dosar. O întrebasem despre acte. Despre date. Despre martori. Nu o întrebasem dacă, după ce vom câștiga, mai avea cu cine să-și petreacă o duminică.
Nu m-a învățat asta facultatea. Nu mi-a spus-o nimeni înaintea ei. Am învățat-o pe banca aia. De atunci, pe oricine îmi scrie, îl întreb întâi cum doarme noaptea.
Mai sunt mulți oameni în țara asta care, în clipa asta, sunt pe punctul de a câștiga ceva. Și care, după aceea, nu vor mai avea cu cine să o spună.