Dacă ai acasă un copil bolnav care se apropie de 18 ani, oprește-te două minute. Asta e postarea pe care aș fi vrut s-o citească mama Andreei acum doi ani.
În România există o prăpastie de care aproape nimeni nu te avertizează. Se cheamă ziua în care copilul tău împlinește 18 ani.
Până atunci, dacă boala e gravă, are grad grav și, după caz, asistent personal. Statul recunoaște că nu poate fi lăsat singur. A doua zi după 18 ani, dosarul o ia de la capăt. De data asta, ca adult. Și se întâmplă des ceva ce mintea sănătoasă nu poate pricepe: același copil, aceeași boală — uneori mai gravă — primește un grad mai mic. Sau își pierde asistentul. Ca și cum, peste noapte, s-ar fi vindecat.
Nu s-a vindecat. Doar a crescut.
Andreea a căzut exact în prăpastia asta. N-am ajuns la timp cu dosarul ei. Tu, dacă citești din vreme, poți să nu cazi.
Ține minte un singur lucru, dacă uiți tot restul: ai 30 de zile de la data la care ți s-a comunicat noul certificat ca să-l contești. Treizeci de zile calendaristice, nu lucrătoare. După, ușa aia se închide. Verifică acum data scrisă pe certificat.
Și mai e ceva. Cere medicului să scrie negru pe alb, în scrisoarea medicală, dacă e cazul: „necesită supraveghere permanentă.” Fraza asta cântărește în dosar mai mult decât zece pagini de plângeri.
Lucrurile astea — un termen de 30 de zile, un drept pe care nu știai că-l ai — nu se află niciodată la timp. Dacă ai în familie un astfel de om, ține-te pe aproape.
Pentru Andreea a fost cu o zi prea târziu.