Cel mai greu moment din meseria mea nu este când pierd. Este, uneori, după ce câștig.
Anul trecut am sunat o doamnă să-i spun că am câștigat definitiv. Recalculare, bani înapoi, tot ce ceruserăm. La capătul telefonului, liniște. Apoi am auzit-o plângând. Nu de bucurie.
„Domnule avocat, hârtia asta îmi dă banii înapoi. Dar anii? Anii cine mi-i dă?”
Am tăcut. Avocatul din mine nu avea răspuns. Nu există articol de lege pentru nopțile nedormite, pentru rușinea de la ghișee, pentru oboseala de a te lupta singur cu un sistem mai mare decât tine.
Atunci am înțeles ceva ce nu se învață la facultate: dosarul se închide. Omul rămâne deschis.
De aceea, de ani de zile, în practica noastră lucrăm doi. Eu duc dosarul. Soția mea, psiholog Melania Enciu, duce omul. Pentru că un dosar câștigat fără om câștigat nu este o victorie. Este o hârtie.
Iar toamna aceasta, psiholog Melania Enciu pregătește ceva la care eu, cu legile mele, nu am ce căuta: patru zile, trei nopți, la munte, într-un grup mic. Un loc pentru oamenii care au dus prea mult, prea mult timp, prea singuri. Acolo nu se lucrează cu dosare. Se lucrează cu ce rămâne în om după ce dosarele se termină.
Unele victorii nu se pronunță în instanță.