Ieri seară, un fiu m-a sunat și mi-a cerut să-i citesc, prin telefon, mamei lui, o hotărâre a Tribunalului București. O femeie de 76 de ani, cu certificat permanent de handicap, din Sectorul 4.
Am citit lent. Cu pauze. La sfârșit, am auzit-o pe ea în fundal: „Înseamnă că se poate. Înseamnă că nu sunt eu nebună. Nu eu am greșit cu ceva.” A plâns puțin. Apoi mi-a mulțumit. Și a închis.
Sentințele pe care le-am citit
- Sentința civilă nr. 3473 din 6 aprilie 2026, Tribunalul București. DGASMB obligată la plata sumei de 500 de lei pe lună, integral, restant și pe viitor, cât timp persoana îndeplinește condițiile.
- Sentința civilă nr. 3124 din 31 martie 2026, Tribunalul București. 500 de lei pe lună, restant și pe viitor, cu actualizare la inflație și dobândă legală.
- Sentința civilă nr. 5444 din 19 septembrie 2023, definitivă prin Decizia nr. 1445 din 17 iunie 2024 a Curții de Apel București. Recursul autorității — respins ca nul. Plata pe viitor — confirmată.
Trei dintre multe altele. În acest moment am pe rol 15 grupuri mari de oameni — de la 5 până la peste 30 de reclamanți fiecare — plus zeci de cauze individuale. Toate cu același obiect. Toate, până acum, cu același rezultat. Toate pentru oameni cărora, din noiembrie 2025, nu li s-a mai virat nimic.
Lipsa fondurilor nu este o apărare juridică. Este, juridic, propria culpă a autorității. Bugetul îl face autoritatea. Dacă uită să prevadă bani pentru un drept votat tot de ea, vina nu se transferă pe omul cu certificat de handicap. Hotărârea Consiliului General există din 2017. În vigoare. Neabrogată. Acțiunea — scutită de taxă de timbru.
Femeia din telefon avea dreptate. Nu era ea nebună. Nu ea greșise cu ceva. Dacă în familia dumneavoastră cineva duce, în tăcere, situația asta, citiți-i, pur și simplu, postarea aceasta. Așa cum a citit fiul. Uneori, primul pas nu este o cerere. Este să audă, din altă voce, că nu este singur.