E vineri. Trecut de zece. Casa s-a liniștit. Telefonul vibrează tăcut, lângă pernă. Nu te uiți. Nu acum.
Te-ai așezat pe canapea cum te-ai așezat de douăzeci de ori săptămâna asta — și abia acum simți că scaunul e moale. Că lampa e caldă. Că nu mai trebuie să fii nimic.
Toată săptămâna ai dus. Pe tine. Pe alții. Niște lucruri care nu erau ale tale. Și aproape n-ai băgat de seamă. Pentru că oboseala — adevărata oboseală, aia care îți cade în umeri ca un palton ud — nu ai voie să o simți luni dimineața. Marți la prânz. Joi după-amiază. Are vamă oboseala asta. Trece doar vineri seara, când nu te mai vede nimeni.
Iar acum, când a trecut, nu știi ce să faci cu ea. Vrei să suni pe cineva și nu vrei. Vrei să spui ceva și nu ai cuvintele. Vrei să plângi puțin, dar te-ai dezobișnuit. Stai cu paharul în mână și înțelegi că nu mai ești supărat pe nimeni. Doar îți pare rău. Nu de ceva anume. Doar îți pare rău.
Vreau să-ți spun ceva, ca să nu te culci cu greutatea asta neașezată. Faptul că nu te mai poți preface tare la unsprezece noaptea, vinerea, nu e slăbiciune. E semnul că, undeva în tine, încă a rămas un om viu. Cei care nu mai simt nimic vinerea seara — ăia ar trebui să se sperie. Nu tu.
Și dacă tot stai cu telefonul în mână și nu știi ce să faci cu el — sună-ți mama. Sau scrie-i unui om căruia nu i-ai mai scris de prea mult timp. Două rânduri. Nimic mare. Sunt oboseli care pleacă doar așa.