Andreea avea o boală care putea s-o omoare în orice clipă. Statul a decis că nu mai are nevoie de nimeni lângă ea. Pe 31 mai, a murit. Nu greșise nimic. Împlinise doar 18 ani.
Avea sindromul Dravet — o epilepsie genetică, cu crize care nu se opreau nici cu cele mai grele tratamente. Când era copil, tot statul i-a recunoscut gradul grav și i-a dat un asistent personal. Pentru că nu putea fi lăsată singură nicio oră.
Boala nu s-a vindecat. A crescut odată cu ea.
La 18 ani i s-au tăiat drepturile. I s-a luat omul de lângă ea. Ca și cum, peste noapte, s-ar fi făcut bine. Nu se făcuse bine.
Mama ei o ducea la liceu și rămânea acolo, dimineață de dimineață. Fiindcă o criză putea veni între două ore, pe scări, oriunde. Andreea nu-și trăia ziua. Și-o negocia, oră cu oră, cu boala.
Mama nu s-a resemnat. S-a dus în instanță. A cerut un singur lucru, de urgență: opriți decizia asta și dați-i fetei mele înapoi, până judecați, sprijinul pe care îl avea.
A trecut o săptămână. Tăcere. O lună. Tăcere. Nici măcar pentru cererea urgentă nu s-a fixat o zi de judecată. Niciuna. Instanța nu i-a dat un termen. Viața i l-a dat pe ultimul. Pe 31 mai.
Andreea n-a murit doar de boală. A murit așteptând. Așteptând să fie crezută. Așteptând o ștampilă. Așteptând o zi de judecată care n-a mai venit.
Eu îi țineam dosarul deschis. Încercam să demonstrez, cu acte și cu legi, exact ce un om bolnav n-ar trebui obligat să demonstreze niciodată: că suferința lui e reală. N-am apucat. Ne-a luat-o înainte tăcerea unui sistem care are timp pentru toate, în afară de oameni.
Dacă ai acasă un om pe care sistemul îl tratează ca pe o hârtie, stai lângă el. Crede-l. Luptă cât mai e timp. Fiindcă timpul, în dosarele astea, nu așteaptă pe nimeni.
Andreea, iartă-ne că dreptatea a venit prea încet. Și că, de data asta, n-a mai venit deloc.