Le-am citit pe toate. Sute, în săptămâna asta. Și nu cuvintele m-au ținut treaz, ci ce era sub ele.
Pentru că, după ce citești destule, începi să vezi ce nu se scrie. Iar voi, fără să vă dați seama, mi-ați spus toți același lucru. Nu „sunt bolnav”. Nu „mi-au tăiat gradul”. Altceva, dedesubt: „Am obosit.”
Am obosit să mă lupt. Am obosit să sun și să mi se spună „mai așteptați”. Am obosit să aștept un an un plic care nu vine. Am obosit să am dreptate și să nu mă audă nimeni.
Și aici trebuie să vă spun ceva ce nu vor ei să auziți. Tăcerea aceea de luni de zile nu e dezordine. Nu e că „așa merge la noi”. Drumurile, hârtiile cerute a treia oară, „reveniți peste 14 luni” — nu sunt o întâmplare. Sunt un filtru. Un sistem care nu vă poate spune „nu” pe față, fiindcă legea e de partea voastră, a învățat altceva: să vă obosească până spuneți voi „nu”. Până renunțați singuri. Și atunci nu mai e vina lor. E „alegerea” voastră.
V-am văzut făcând-o. Oameni cu acte în regulă, cu boală reală, scriindu-mi: „cred că mă las, nu mai am putere.” Și de fiecare dată m-a durut, fiindcă știu ce nu știți voi în clipa aia: erați la un pas. Nu pierdeați fiindcă n-aveați dreptate. Pierdeați fiindcă obosiserăți având dreptate.
Nu vă scriu asta ca să par puternic. Vă scriu ca să știți că de partea cealaltă a ecranului nu e o instituție. E un om care a citit ce ați scris.
Și fiindcă nu pot să tac, vă spun limpede, o dată: oboseala voastră nu e slăbiciune. E exact ce s-a mizat pe voi. Și un drept la care renunți obosit nu dispare. Doar așteaptă să te ridici din nou.
Nu trebuie să vă luptați mai tare. Trebuie doar să nu mai fiți singuri când o faceți.
Ai trecut prin asta sau treci acum? Scrie-ne — întâi te ascultăm, abia apoi vorbim despre dosar.