Ai primit o hârtie care spune că ești mai puțin bolnav decât erai ieri. Tu te simți la fel. Uneori mai rău.
A venit la mine o femeie care ținea un plic în mână. Nu-l deschisese de două zile. „Mi-e frică de ce scrie acolo.” Înăuntru — o decizie care îi scădea gradul. Aceeași boală. Aceleași nopți. Se schimbase doar cifra.
Cel mai greu nu e cifra. E senzația că cineva care nu te-a privit niciodată în ochi a hotărât, dintr-un birou, cât de greu îți este viața. O comisie nu se uită la durerea ta. Se uită la un dosar. Iar un dosar nu plânge noaptea, nu numără pastilele, nu se teme de scări.
Boala nu a plecat. A plecat doar gradul de pe hârtie.
Și apoi vine partea pe care puțini o spun cu voce tare: te simți vinovat că vrei să contești. Ca și cum ai cere mai mult decât ți se cuvine. Nu ceri mai mult. Ceri ca hârtia să spună adevărul pe care îl trăiești în fiecare zi.
O decizie ca asta se poate privi din nou. Există un termen — și termenul nu iartă tăcerea. Iar o decizie care nu spune limpede ce diagnostic ai și de ce s-a hotărât așa nu e atât de solidă pe cât pare când o ții speriat în mână.
Nu îți promit că se schimbă. Îți spun atât: înainte să accepți o cifră care nu seamănă cu viața ta, merită privită încă o dată. Nu îmi aduci o problemă. Îmi aduci un plic și o spaimă. Întâi te ascult, abia apoi vorbim despre dosar.
Ai trecut prin asta sau treci acum? Scrie-ne — întâi te ascultăm, abia apoi vorbim despre dosar.